Deconstrucţie, demitologizare, caleidoscop citaţional, relativism: dotată cu o asemenea formulă atotdizolvantă, era postmodernă a consacrat, fără opoziţie, "moartea ideologiilor". O ipoteză imediat validată în lumea postcomunistă, cancerizată de sistematizarea excesivă a utopiilor din veacul trecut. Dar nu mai mult decît o ipoteză. Cum societatea umană are totuşi nevoie de o paradigmă, oricît de difuză, vidul a fost umplut cu "studii culturale", "studii de gen" şi alte produse de laborator universitar californian arozate cu French Theory. Cam acesta ar fi - în rezumat razant - orizontul de aşteptare al elitelor est-europene, locul unde intelectualii fostului bloc sovietic şi-au reciclat, în cheie occidentală, dependenţa mentală faţă de poncifele filozofiilor de stînga. Pentru că dreapta intelectuală onestă, de filiaţie aroniană, a dispărut odată cu Zidul berlinez, operaţiunea de reciclare a stîngii a reuşit fără oprelişti serioase. Din păcate pentru ea, dreapta europeană de factură creştin-democrată s-a fleşcăit sub propriul succes politic (vedeţi cazul italian). Iar PPE, actualul forum unde, chipurile, îi este dat să se salveze, pare un simplu bazar burghez, un fumoar de trabuc, trist învecinat cu marea finanţă şi zona reacţionară a birocraţiei comunitare. Nici dreapta neoconservatoare americană nu se simte mai bine la capătul celor două mandate Bush. Eşecul irakian, viesparul din Afganistan, reforma fără cap a NATO şi exagerările discursului cruciat compun substratul acestei aporii de care profită mai ales stînga celei de-a Treia Căi.

La o privire superficială, politica de stînga pare sortită unui şir automat de succese, în lipsă de altceva. Însă care sînt marile idei promovate în cercurile stîngii postmoderne? Cam greu de spus. E adevărat că stînga democratică şi-a conservat ceva urme de legitimitate întrucît comunismul nu a trecut printr-un Nürenberg,