- Ce credeţi că mi-am cumpărat ieri? - mă întreabă, şugubăţ, G., din celălalt capăt al lumii. E un magazin cu artă inuită, unde mai au şi artizanat din diferite colţuri ale lumii, cred că-l ştiţi...
- Ei, ce ţi-ai luat? - mă prefac eu curios.
- O lingură de lemn! - exclamă G., tot mai amuzat. O lingură de lemn pe care scria "Genuine Maramuresh handcraft"!
- Nu scria şi "made in dignity"? - mă interesez eu, dumirindu-mă despre ce este vorba.
- Nu, dar avea o etichetă frumoasă, cu un logo pe ea. Şi fără tricolor...
Încep să-mi imaginez. O lingură cioplită în lemn, "artizanal", nici prea mică, nici prea mare, cu ceva însemne pe care le mai vezi încă pe porţile maramureşene, numai bună să atragă turistul global cu farmecele locale ale unui ţinut exotic. Dar pe care nici un etnograf respectabil din România nu ar fi acceptat să o numească autentică. Lungul drum al autenticului către "genuine" - mai meditez eu, jumătate ironic, jumătate căzut pe gînduri.
Autenticul a însoţit de la început, ca un cîine de pază, discursul folcloric - şi naţional - despre tradiţii. Împrumutat din limbajul juridic (la notar, de pildă, te duci să-ţi "autentifice" nişte acte), termenul sugera conformitatea cu originalul. Şi era folosit de etnografi şi alţi "experţi" pentru a autentifica "adevăratele" tradiţii şi a le feri astfel de orice "fals", de orice contrafacere. Tradiţiile noastre populare erau garantate astfel ca originale şi originare, ale noastre, ale tuturor şi dintotdeauna. Acest "dintotdeauna" semnifica astfel durata istorico-mitică a naţiunii, iar faptul că aceste tradiţii erau "ale noastre" punea în scenă o anumită unitate culturală a acestei naţiuni - sau măcar reprezentau aceste tradiţii ca pe un soi de metonimii ale acestei unităţi. Aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu faimosul Căluş, devenit, iată, patrimoniu UNESCO în numele întregii Româ