M-am dus la film. Nu ca să scap de tămbălăul postelectoral, de formatorii (se poate scrie şi într-un cuvânt, în unele cazuri) de opinie şi de invitaţii lor („Vadim denunţă aranjamente de tip mafiot“, titra un generic, la unison cu acela ales de altă televiziune, în al cărei studio se afla Gigi Becali: „Mafia controlează alegerile locale“), ci pentru că fusesem eu însumi invitat.

Era o seară liniştită, prin oraş, iar în faţa cinematografului Modern ne adunaserăm patru. Amatori de „Avocatul terorii“, căci profesioniştii l-or fi văzut la serviciu. După primul minut, am rămas doi, şi mi-am amintit sala ticsită de copii, în majoritate asiatici, veniţi la Ontario Science Centre tot pentru un documentar. E drept că era IMAX şi despre rechini (o dublă ispită, la care preşedintele Băsescu a rezistat, luna trecută, în Kuweit, afirmând că a văzut destui pe viu).

Mai bine de două ore am dat ocol lumii impenetrabile a maestrului Jacques Verges, apărătorul lui Klaus Barbie şi al lui Sadam Hussein, al lui Milosevic şi al Magdalenei Kopp (femeia lui Carlos Şacalul), al Djamilahei Bouhired şi al celorlalte plasatoare de bombe în localuri publice algeriene, condamnate la moarte (ghilotina încă funcţiona în 1957), mai apoi considerate eroine ale luptei de eliberare de sub ocupaţia franceză. Am ascultat mărturisiri nonşalante: creierul acestui proiect cu bombe povestea că, la un moment dat, se cam săturase: morţii nu îl deranjau (toţi murim, zicea), dar nu îi plăceau mutilaţii, iar un tip care deschisese focul asupra unui avion încheia cu: „Am făcut o înţelegere şi am fost eliberaţi după 13 zile“. Justiţia franceză, politica, diplomaţia, instituţia prezidenţială păreau flexibile şi permisive (Mosadul nu). Verges salva teroristele şi se îndrăgostea de ele, se întâlnea cu Mao şi mergea în Palestina, dispărea şapte ani, fără urmă. Ne povestea, copleşit de povara propriei valori,