* David Le Breton, En souffrance - Adolescence et entrée dans la vie, Métailié, Paris, 2007.
În scurta vacanţă de primăvară, gazda mea, apreciind că stau prea mult în casă, m-a invitat la casa ei de la malul mării, unde urma să stea cîteva zile împreună cu trei nepoţi, două fete şi un băiat. Zis şi făcut. În mai puţin de patru ore eram la Cap DâAgde, între Grenoble şi plaja Richelieu, distinsa bunică de la volan servindu-ne tuturor pastile de istorie şi geografie locală. Nu ştiu dacă ar trebui să fiu mirată de lipsa de reacţie a "micuţilor" (16, 17 şi 21 de ani) în faţa seriei de inexactităţi şi confuzii, scoase din inepuizabila tolbă a pseudoculturii generale, cu aplomb, sublinieri din priviri în oglindă şi, desigur, multă bunăvoinţă. Doar un exemplu. Panoul care indica Château Grignan e prilejul de a exclama: Iată unde a trăit Mme de Sévigné! Ei, mes enfantes, care dintre voi îmi spune ce a scris marchiza? Scrisori către fiica ei, răspund nepoţii, fără să clipească. Încurajată de răspuns, bunica ridică bara: Şi cum o chema pe fiica ei? Linişte în tabăra nepoţilor, nelinişte în tabăra bunicii, care, vai, nu îşi aminteşte nici ea. Amuzant e că tocmai treceam pe lîngă castelul unde soseau cîndva scrisorile trimise de Mme de Sévigné fiicei ei, căsătorită cu contele de Grignan, şi stabilită aici, în Provence, departe de Paris. Ce-i drept, Mme de Sévigné şi-a sfîrşit zilele în castelul fiicei, dar în mod evident nu la acest amănunt biografic se referea simpatica bunicuţă, care, dacă ar fi răsfoit măcar volumul de Scrisori, ar fi fost imposibil să nu reţină atît de frecventa menţiune inserată de editor: "A Madame de Grignan". Interesant e felul în care bunica şi-a amintit de atît de citata marchiză prin ricoşeul unui nume pe care îl "uitase". E mereu surprinzător cîte lucruri ştim despre lucrurile pe care nu le ştim!
Nici nepoţii nu săreau mai departe
