Cine descinde în Titan venind de la Viena strîmbă din nas şi-i căinează pe nefericiţii comprimaţi în tabachere de beton, pe care Şerban Foarţă i-a numit cîndva "blocatarii din blocoteţe". Cine descinde în Titan venind din Zăbrăuţi se crede la Oslo, Lucerna sau Bruges. Observatorul neutru - singurul credibil, în fond - vede cartierul ca pe un obraz bubos pe care mîna machiorului edilitar aşterne de cîţiva ani fard de camuflaj. Căci, prin însăşi structura lor, cartierele muncitoreşti sînt de obicei pasteluri în gri-moloz care spun povestea unei pierderi ireparabile. Cine stă aici învaţă să uite arta concesiilor reciproce. Bucuriile simple ale convieţuirii se îneacă sub valuri de scuipat, fum de mititei şi măscări urlate în creierii nopţii. Asta e regula generală şi totodată dogma de tranziţie de care cartierul Titan dă semne că vrea să se despartă.

Să ne înţelegem, Balta Albă nu e Idilia, Bucolia sau vreo altă provincie a paradisului oniric. Nasc şi aici cumetre clevetitoare, şoferi apucaţi, neamuri proaste şi mîrlani. Dacă te uiţi cu ochelarii cusurgiului, vezi imediat beteşugurile. Blocurile sînt tot cenuşii, lumea e tot prost dispusă, claxoanele amatorilor de raliuri nocturne spintecă liniştea la fel de strident. Cine nu e din Titan are impresia că a nimerit într-un loc unde realitatea a fost spoită cu un reflex demn de tradiţia potemkiniadelor. E ca şi cum ai pulveriza mult deodorant şi parfum în concavitatea unei subsuori îndelung ferite de săpun. Ce ar trebui să miroasă pute, iar ce ar trebui să pută miroase. Izurile se amestecă derutant, astfel încît nu ştii dacă te găseşti în prezenţa unui hoit descompus sau a unei vietăţi excentrice, care a aflat că supremul rafinament e să arate bine şi să duhnească.

Şi totuşi, lucrurile se mişcă. În vremuri tulburi şi nesigure, cel mai uşor o duc cîrcotaşii şi căutătorii de noduri în papură. Tocmai de aceea