Stimata "Formula AS",
Si eu, ca si alti cititori, apreciez mult calitatea continutului publicatiei dvs. si va multumesc din inima ca existati. De curand, am trecut printr-un moment deosebit, de comunicare cu cei din lumea celor ce nu cuvanta, pe care indraznesc sa vi-l redau mai jos. Ar putea fi el simtit macar partial asa cum l-am trait eu?
*
In joia din saptamana Floriilor, mai dimineata ca de obicei, am mers la piata si-am cumparat branza de vaci pentru pasca traditionala. Trecand printre tarabe, am vazut o tanara de la tara care avea niste lalele pentru vanzare. M-am apropiat si am luat trei, ultimele dintr-un pahar, erau rosii cu pensulari galbene. Am ales dintr-o gramajoara si una rosu inchis, alt soi, cu petalele ascutite la varf. Acasa, am pus-o numai pe ea intr-un vas inalt, de sticla incolora, cu baza triunghiulara, si am asezat-o in dreptul ferestrei. Solitara, floarea isi exprima gingas silueta sustinuta de o frunza. Imi era draga si ori de cate ori intram in dormitor, prezenta ei imi atragea atentia; o admiram, ii vorbeam in gand si cu voce, ma aplecam si-i sarutam petalele inchise inca; cand soarele ajungea la ea, se deschidea, pentru ca lumina s-o imbratiseze cat mai mult... Dupa cateva zile, au inceput sa se usuce varfurile petalelor, in final, trei dintre ele s-au inchis complet formand un con strajuit de celelalte trei, intr-o pozitie ce amintea de palatele orientului. Joi seara, la culcare, mi-am luat ramas bun de la ea: m-am oprit si i-am "declarat" regretul meu ca "se duce", i-am dat ultimul sarut. Dimineata, am iesit din camera grabita de unele urgente care ma asteptau in bucatarie. Dupa putin timp, m-am intors si in fata ferestrei am ramas pe loc, extrem de surprinsa: intr-un ultim efort laleaua mea se deschisese complet. La baza petalelor uscate mai era inca un fir de viata ce le tinea in jurul pistilului. Am incercat sa
