Andrei Crăciun: "Când vezi maşinile Bucureştiului unite într-un şarpe multicolor care străbate leneş oraşul, cel mai simplu e să spui ceva de borduriadă, de buldogi sau de doctori care se cred Jules Verne."

Totuna. E o mizerie ce se întâmplă. Dar e şi un miracol. O mizerie oarecum miraculoasă. Uneori mi se pare că suntem ca un adolescent care se cam grăbeşte la prima întâlnire şi-şi toarnă pe faţă tuburi întregi din unguentul miraculos (probabil chinezesc) care face - zice-se - coşurile să treacă. Dar nu trec, şi faţa se umflă până la grotesc. Suntem ca Răducioiu în ziua când a uitat româna pe aeroport, după câteva săptămâni de bătut mingea prin Italia.

Am uitat de unde am plecat şi în ce hal arăta ţara asta acum douăzeci de ani.

E adevărat: nimic nu merge cum ar trebui. Suntem ca nişte actriţe de filme porno, douăzeci şi ceva de milioane de cioccioline simulând zgomotos orgasmul democratic. E adevărat: în Parlamentul României zace, la adăpostul imunităţii, o colecţie de penali necondamnaţi, o castă de auto-privilegiaţi la umbra unui stat de drept din carton plouat. E adevărat: avem preşedintele pe care-l merităm. Şi fiecare înţelege ce vrea din asta. E adevărat: în clasa politică premianţii sunt discreţi, majoritatea e repetentă etic, decăzută moral, pentru oamenii ăştia onoarea e un cuvânt din filmele cu napoletani înarmaţi. E adevărat: să ţii mortul în fereastră pentru a păcăli poştaşul să aducă pensia nu e doar o legendă din bătrâni. E adevărat: securiştii sunt peste tot, tinerii manageri de azi îşi vând know-how-ul firmelor conduse din umbră de turnători bătrâni cu conturi grase şi amante dependente de gentuţe. E adevărat: România e un rai al jigodiilor unde promovezi uşor dacă respecţi regulile perverse ale jocului şi faci slalom printre principii, ca un Alberto Tomba cu o mie de feţe.

E adevărat: ar trebui să