Doua fotografii luate la distanta de opt ani: Con­stan­tin Noica alaturi de fiul sau, Razvan, deja calugarul Ra­fail in 1977, si acelasi Noica alaturi de fiica sa, Ale­xan­dra, in 1985, pe peronul unei statii de metrou parizian. Ace­easi postura, acelasi gest de alaturare, cu o mana pe umarul fiului, insa, intr-o solidaritate suplimentara, poa­te compensatorie, poate mult mai adanca, de con­di­tie existentiala. Pe statura inalt-gracila, chipul cu trasa­turi calme, comunicand amenitate, dar nu familiaritate, dar mai ales dominat de o intraductibila implinire, e da­ruit celui de alaturi ca o lectie fara cuvinte: se poate, to­tul se poate, dar inauntru, in noi. Cele doua imagini fac parte din ilustratiile la cartea Ale­xandrei Noica-Wilson, Treziti-va, suntem liberi! *. Amintirile fiicei (din casatoria cu Wendy Muston) sunt la fel de discret elocvente, minunat adecvate filiatiei prin pa­tosul neostentativ al evocarii si prin dozajul rafinat de sinceritate si discernamant. Scrisa mai mult ca sigur cu gandul la un public englez (dovada frazele prin care rolul lui Noica in cultura romana e adus la cunostinta citi­to­ru­lui), povestea ultimilor sapte ani petrecuti de copiii Noica in Romania inaintea emigarii in tara de origine a mamei, Anglia, recupereaza fragmente lipsa din biografia filo­so­fu­lui: verile de la Campulung-Muscel, unde se afla in do­mi­ciliu obligatoriu, dar isi primea copiii in vacanta de vara, istoriile unora dintre proprietatile pierdute ale fa­mi­liei Noica (mosia Chiriacu, de pilda, confiscata la venirea comunistilor, sau casa din comuna Andronache, con­strui­ta de familia Noica putin inainte de razboi, in care se vor adaposti semiclandestin Wendy si cei doi copii ai cuplului divortat din 1948), ori cele trei calatorii in Anglia din 1972, 1977 si 1983. "Margini" inca nebagate in seama ale felului in care traia Noica in anii in care era deja urmarit de