Dacă, în ultimul timp, presa a sancţionat la fiecare premieră alunecarea Teatrului Naţional de Operetă tot mai departe de genul pe care este chemat să-l slujească, prin noua montare a „Văduvei vesele“ direcţiunea face, în fine, un pas în direcţia readucerii în atenţie a capodoperelor genului.

Noua propunere repertorială prezentată, cu mare succes, pe 6 iunie, arată - dacă mai era nevoie - că genul dispune de resurse inepuizabile şi că publicul bucureştean are nevoie de operetă, reacţionând cu entuziasm în faţa şarmului nealterat al operetei.

Realizatorii oaspeţi au venit din Ungaria decişi să triumfe pe scena bucureşteană şi nu au dat înapoi de la nimic pentru a reuşi. Şi-au ales echipa solistică dorită, au avut, se pare, mână liberă şi au beneficiat de un număr corespunzător de repetiţii. Toate acestea au condus la realizarea unui spectacol gustat de public, care are ritm, culoare şi antren. Ce li se poate reproşa regizorului Beres Attila şi formei adaptate a libretului este că se insistă pe umorul exterior partiturii, hazul provenind nu o dată din momente situate la limita eleganţei cerute de spiritul aristocratic al muzicii.

Din fericire, celălalt pion-cheie al spectacolului, dirijorul Istvan Sillo, s-a dovedit a fi un mare câştig pentru spectacol, reuşind să capaciteze la maximum orchestra Operetei. Coregrafia Johannei Bodor este spectaculoasă, mai ales atunci când îi antrenează pe tinerii solişti ai teatrului, Cătălin Petrescu, Mediana Vlad, Marius Olteanu şi Amelia Antoniu fiind veritabili cântăreţi-dansatori.

Din păcate nu se pot spune cele mai bune lucruri despre cuplul principal, atât Silvia Şohterus, cât şi Ştefan Popov fiind pe alocuri dominaţi de partitură în loc ca ei să o domine, în cazul îndrăgitului bariton existând desigur şi explicaţia distribuirii sale eronate într-un rol care, în mod tradiţional,