Cu un entuziasm demn de o cauza mai buna, ca, de exemplu, constructia de au­tostrazi, refacerea termica si estetica a sutelor de mii de blocuri care populeaza uniform intreaga tara, refacerea scolilor, construirea de azile pentru batrani si par­curi, incercarea de a opri defrisarile ma­si­ve care risca ca in cativa ani sa trans­for­me Romania intr-o tara fara paduri (dar codrul nu mai e frate cu romanul), socie­ta­tea romanesca tinde sa se conformeze co­rectitudinii politice intr-un domeniu in care nu te-ai fi asteptat: lupta impotriva tu­tu­nului. Cum toate tarele societatii roma­nesti au fost eliminate, nu ne mai ramane altceva de facut decat sa adoptam aceas­­ta noua cauza generoasa, care a primit mai multe certificate de valoare si auten­ti­ci­tate din partea unor state occidentale avansate si care este transpusa si in le­gis­latia europeana (Directiva Consiliului CE 2001/37). Anumite organizatii ale so­cie­tatii civile s-au gandit sa-si faca o buna imagine folosind-o din plin, pentru ca, pro­cedand astfel, pot dovedi ca se afla in avangarda societatii, cea cu adevarat in­te­grata in marile curente occidentale chiar daca, in realitate, isi urmaresc doar pro­priul interes. Nu sunt fumator. In viata mea nu am aprins mai mult de 10 tigari, fumate, mai mult pentru a vedea cum este. Nu am sim­tit nicio satisfactie majora si, cum nu am avut niciun mare soc existential care ar fi putut sa ma conduca spre tutun, nu m-am apu­cat de fumat. Prietenii mei, fumatori in­­­raiti, ma intrebau din cand in cand cum de am reusit sa stau deoparte de tigari. Ma justificam simplu: nu am facut armata si, in general, nu mi-a placut sa ma iau dupa altii doar pentru a ma integra intr-un grup sau moda. Inconstient si instinctual, am preferat mai degraba sa nu fac parte din grup daca pentru aceasta adeziune for­mala trebuia sa renunt la ceva din mine. Eram intrebat daca parintii mei erau ne