Oricat de ciudata ar parea, intrebarea dainuie de ceva timp si nu-mi da pace. Framantarile mele au inceput dupa ce am platit o suma-oribil de mare in ochii celor de la Biroul de Credit, adica 7 lei, din cauza unui card expirat de cateva luni! Nu prea am inteles de ce trebuia sa dau banii aceia, dar am platit si am cerut si un card nou, vezi doamne, sunt lucruri de care nu te poti dezobisnui! Ca din cauza sumei mi s-a refuzat acordarea unui credit, asta e alta poveste. Dupa un timp am alimentat cardul cel nou inca inexistent, iar dupa alte cateva zile, saptamani poate, am incercat sa intru in posesia cardului. Domnisoara de la ghiseu m-a studiat fara prea multa discretie, mi-a puricat actul de identitate, a verificat tot ce se putea verifica pe calculator, apoi a reluat toata actiunea d’a capo al fine! Si minutele treceau si se formase coada regulamentara in spatele meu, dincolo de dunga albastra. Si invectivele lui Arghezi imi veneau in minte-ce vorbesc, citate din Andrea Esca, si minutele treceau si tanara angajata a bancii batea tastele, privea cu ochi critici ba monitorul, ba buletinul, ba figura mea! Apoi m-a intrebat plina de importanta: pana la urma unde stati? Ii spun unde. Mai trec cateva minute. Ma intreaba: “ati stat pe strada…?” Da, cu multi multi ani in urma! Primul meu card era pe adresa aceea! Domnisoara a inceput sa tasteze cu voiosie parca! Am rasuflat usurata! Totusi ca sa ma asigur, am intrebat-o: E vreo problema? “Nu. nu. Programul e incet!” Bine. Am crezut-o. Apoi am luat plicurile pentru care am semnat si dusa am fost. Abia spre orele diminetii, cand am avut timp, am privit nedumerita adresa de pe plic: era adresa mea din copilarie! Si atunci cum sa nu ma intreb cu buletinul in mana: oare mi-am schimbat domiciliul?

Oricat de ciudata ar parea, intrebarea dainuie de ceva timp si nu-mi da pace. Framantarile mele au inceput dupa ce am plati