Din intimplarea respectiva am tras o singura concluzie: militienii reactionau/reactioneaza greu, in procesul comunicarii, deoarece sint excedati de monologurile interioare! Prin toamna lui 1987, un foarte bun amic de-al meu si-a luat permisul de conducere. Avea in jur de 19 ani (ca si mine, de altfel) si isi traia succesul cu intensitate maxima. Nu foarte multi tineri (cu virste atit de crude, cel putin) conduceau masini inainte de 1989, sa ne amintim. Motivele variau - de la faptul ca o Dacie constituia atunci un lux pentru o familie de romani (despre o a doua, destinata unui alt membru al clanului, eventual copilul devenit major, ce sa mai vorbim?), pina la dificultatea propriu-zisa a promovarii examenului auto. Prietenul meu, M., se putea considera de aceea privilegiat. Avea calitati remarcabile pentru condus, promovind examenul cu brio, iar, in plus, desi nu-i cumparasera o masina personala, parintii sai se dovedeau surprinzator de liberali (pentru vremurile respective), permitindu-i sa foloseasca vechiul autoturism al familiei (o Dacie de pe la inceputul anilor 70) ori de cite ori isi dorea. M. nu exagera cu solicitarile, preferind sa circule mai ales in duminicile "fara sot" (dupa cum ii impunea numarul de inmatriculare si dementa lege "economico-nepoluanta" a lui Ceausescu), cind automobilul ar fi stat, oricum, neutilizat. In astfel de excursii "locale" ma lua si pe mine, doar aspirant - in acele timpuri - la miraculosul "carnet" de conducere. Strazile erau pustii si cenusii, dar noi ne simteam teribil de bine, intrucit circulam - neinsotiti si dupa bunul nostru plac - cu masina prin oras. Intr-o duminica noroioasa si intunecata (de noiembrie), pe cind rulam linistit pe bulevardul Stefan cel Mare, in dreptul fostului restaurant "Cina" (astazi sediul unei impozante banci), a rasarit un militian rebegit, insa cu privire crunta, de cercopitec exclus din ritualul