La 18 ani de la Revolutie, Romania si-a atins obiectivele majore. Suntem tara membra cu drepturi depline in NATO, ba am organizat la Bucuresti si un summit de succes, iar soldatii nostri lupta pe cateva fronturi pentru “apararea democratiei”. Suntem tara membra a UE, avem reprezentanti alesi in parlamentul european, chiar daca traim cu amenintarea macar teoretica a clauzei de salvgardare, nu ne temem totusi ca vom fi vreodata exclusi. Rapoartele de la Bruxelles nu mai produc emotii decat in cercuri restranse, fara ecou in societate. Suntem convinsi ca acceptarea noastra in UE este irevocabila.
In economie, marile privatizari au fost definitivate, ba mai mult, au venit investitori care au construit de la zero si au transformat in zone industriale terenuri pe unde altadata pasteau caprele taranilor. Pacea sociala domneste numai tulburata sporadic de rabufniri care sunt departe de convulsiile de altadata. Creditele la banci sunt mai usor de accesat decat in trecut, dovada aglomeratia de pe sosele, iar inghesuiala din numeroasele hypermaket-uri e un semn ca prosperitatea nu mai e doar o valoare abstracta: a trecut din discursuri in viata cotidiana.
Idealurile nascute din framantatii ani 90 sunt de acum realizate. Nici o mare cauza nationala nu-i mai mobilizeaza pe romani si pe liderii lor. Mai ales pe cei din urma. Sunt in sfarsit scutiti de efortul de a mai privi in viitor. Nu mai au responsabilitatea de a pregati tara pentru examene dificile, nu mai risca prin politica dusa destinul unei intregi natiuni. Cel mult destinul propriului partid sau numai cariera personala.
Adversarii politici, procurorii sau grija propriilor afaceri pot fi cauza unor eventuale insomnii si nu agenda publica lasata in seama capacitatii de autoreglare a etablishment-ului. Pentru prima oara, politicianul roman are de partea sa istoria pentru a fi un belfer. Obie
