Cum este posibil ca într-o cursă electorală primii trei clasaţi să spună că au câştigat? Se poate.
Partidul Social Democrat - ciuca bătăilor de patru ani încoace, cu lideri bătând calea Parchetelor şi tribunalelor, exemplu negativ perpetuu al presei - s-a apropiat de scorul din 2004. Rezultatele se cunosc, nu mai e nevoie să le repet aici. Social-democraţii au toate motivele să fie mulţumiţi. Electoratul nu i-a lăsat, deşi în sondaje se cam ascunsese.
Democraţii lui Băsescu au şi ei toate motivele să jubileze. Au crescut de patru ori faţă de 2000, ultimul an în care au candidat singuri, au o imagine clară asupra capacităţii lor organizaţionale, au primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene.
Mare bucurie este şi pe capul liberalilor. Din aproape la marginea prăpastiei în 2000, când numai venirea lui Teodor Stolojan i-a salvat să nu se ducă în magma neparlamentarilor, acum se apropie de 20%, intrând în clubul celor mari şi tari.
Dacă facem un pas înapoi şi judecăm la rece, observăm o mulţime de noutăţi după aceste alegeri locale.
În primul rând, structura scenei politice.
În 1996, scena politică românească era împărţită între două partide mari, CDR şi PDSR, şi multe mărunte. În 2000, mare a rămas numai PSD, Convenţia disipându-se ca un fum. În 2004 se părea că am intrat în era 2+2, respectiv două blocuri mari, ADA şi PSD, şi două partide mici, de echilibru - UDMR şi PRM. În 2008, scena s-a modificat din nou: un partid de stânga, unul de dreapta şi liberalii între ei. UDMR a rezistat în competiţia cu Partidul Civic Maghiar, iar PRM abia suflă în faţa partidului imobiliar al lui Gigi Becali. Dar diferenţa dintre liberali, social-democraţi şi democraţi, pe de o parte, şi ceilalţi, pe de altă parte, este consistentă. Scena politică arată acum ca într-un manual anglo-saxon: conservatorii, laburiştii şi centriştii. Abia acum în
