Pentru prima oară la un turneu final, galeria românilor a depăşit sonor şi numeric fanii echipei adverse.
Dacă România ar fi organizat un asemenea eveniment, poliţiştii noştri, căzuţi în pielea celor elveţieni, ar fi fost bătuţi la par cu funia udă. Nu doar că gaborii helveţi scrâşnesc o germană imposibil de perceput, asta fiind şi singura şansă de dialog, dar se contrazic unul pe altul. Aşa încât, dacă vrei să izbuteşti o banală parcare, chiar dacă ai parbrizul necesar, e mai bine să apelezi la atuul strămoşesc: tupeul.
„Craiova prezentă“
Meciul de pe Letzigrund a bifat o premieră: a fost partida la care ne-am simţit ca acasă. În Bahnhofplatz încă era linişte. Câteva staţii mai încolo, la Hardplatz, staţiile s-au colorat în galben, cromatica de bază a tricourilor noastre. „Les Bleus“ erau deja în inferioritate. Aproape de stadion, când tramvaiele cu numărul 2 brăzdau arterele plictisite, a început să se audă tot mai des strămoşescul „Luptăm, luptăm şi ne calificăm!“.
Freihofstrasse e chiar în buza arenei. Chiar că suntem ca acasă. „Rooo-mâ-niiii-aaa, Rooo-mâ-niiii-aaa, ole, ole, oleeeee!“... Mai e o oră şi jumătate până la meci. Piţurcă probabil mai desenează câteva trasee. Intrăm. Aproape jumătate de stadion e galben! O peluză întreagă şi încă vreo două sectoare de la tribuna I. Plus un emoţionant banner alb-albastru: „Craiova prezentă“. Apar şi „cocoşii“. „Alez la France, Alez la France!“, dar e clar pentru toată lumea că am câştigat, cel puţin avanpremiera.
„Cristian...“.... „Chivuuuuuuu!“
E 18.20, ora Elveţiei. Ies ai noştri! Vacarmul e maxim! „Roo-mâ-niii-aaa, Rooo-mâ-niii-aaaa, ole, ole, ole, oleeee!“. Sentimentul e înălţător. Victor Piţurcă, îmbrăcat în trening şi tricou alb, priveşte imperturbabil de pe al doilea scaun al băncii de rezervă. Crainicul arenei prezintă echipele în limba fiecărei ţări.
