Vladimir Tismăneanu: "Obsesia şi frica Securităţii au fost mereu apariţia unor nuclee intelectuale autonome".

Tocmai de aceea s-a recurs la toate metodele (delaţiunea, corupţia, şantajul) pentru a menţine lumea culturală sub o cât mai strictă supraveghere. S-au născocit metode insidioase de cooptare, înregimentare, strivire a şirei spinării. Naţionalismul de paradă şi pretinsul antisovietism (în fapt un stalinism pe cât de obscurantist, pe atât de anacronic) au fost folosite ca raţionalizări ale atâtor prăbuşiri etice (Virgil Ierunca observa cu şocată tristeţe convertirea unei Zoe Buşulenga la tezele primitive ale tartorului stalinist Leonte Răutu). 1968 a fost anul când liderii PCR au înţeles că a continua pe calea reformelor (atâtea câte au fost, modeste şi ruşinate de ele însele) riscă să ducă la dezagregarea monolitului totalitar. Orice ar scrie un Niculescu-Mizil în memoriile sale, Ceauşescu şi aghiotanţii săi nu au simpatizat niciodată cu suflul libertăţii de la Praga.

Au rămas înţepeniţi în dogma „rolului conducător“ al partidului unic. În clipa când partidul şi Securitatea iau sub protecţia lor protocronismul, o ideologie autarhică şi megalomană, Monica Lovinescu îşi îndreaptă tirul criticii către propovăduitorii acestui bâlci al vorbelor. În ianuarie 1985, comentează delirul versificator al „bardului antisemit al erei Ceauşescu“. Observa în panegiricele lui Vadim tentativa slugilor lui Ceauşescu de a-i atribui „demiurgului“ statutul de întemeietor al unei noi epoci, diferită radical de cea a lui Dej. Iată o mostră de închinăciune vadimistă: „Căci de aproape 20 de ani/Mai viu se-aprinde soarele în steme/Suntem mai liberi şi mai suverani/Partid şi ţara străbătând prin vreme./Avem în frunte un bărbat de seamă/E Ceauşescu - vajnic patriot“. Acestui „vajnic patriot“, proclama Vadim, naţiunea îi datorează Metroul şi Canalul. Mai ales Canalu