Sunt autori care îşi sprijină din răsputeri, prin râvna lor socială şi prin vizibilitatea unei prestaţii profesionale, prin relaţiile cu directorii de reviste ori prin tirajul unei coloane de ziar, receptarea cât mai favorabilă a operei.

Unii dintre critici, mai slabi de înger, nu rezistă întotdeauna acestei presiuni a notorietăţii şi a marketingului, convertind ilicit o formulă de succes într-una valorică. La Horia Ursu, avem situaţia inversă. El se bazează în exclusivitate şi cu o anume superbie auctorială pe filele romanului său, „Asediul Vienei“ (Editura Cartea Românească), scris pe durata a treisprezece ani şi cizelat cu un incredibil perfecţionism artistic. Menţinându-se pe coordonatele discreţiei publicistice, ale unei marginalităţi asumate şi cumva ostentative, autorul acesta atât de puţin cunoscut îşi arată cota reală printr-un roman cu majusculă, distins zilele trecute cu Premiul Uniunii Scriitorilor la secţiunea Proză.

„Asediul Vienei“ proiectează o lume desprinsă de fostul centru imperial, o margine de Europă rămasă de izbelişte, în plină reconfigurare a rutelor civilizaţiei. Orăşelul Apud mai păstrează legături cu Imperiul doar inerţial: în spaţiul memoriei unor personaje vârstnice şi în cel al fantasmelor câtorva tineri educaţi în familii mai bune. Europa prosperă, veche şi sedimentată cultural, ajunsă aici, în trecut, pe vectorul administrativ al influenţei directe, pulsează acum ca o amintire tremurătoare, tot mai vagă. După patru decenii de comunism şi câţiva ani de democraţie originală, peisajul citadin şi înseşi aspiraţiile locuitorilor au fost mutilate.

Despărţirea unora dintre ei de ţara natală nu este sinonimă cu integrarea senină în Occidentul visat. Personajele îşi găsesc cu greu locul şi rostul, se realizează mai uşor sub raport material, dar rămân suspendate într-o indeterminare existenţială aproape tragi