Din 1990 încoace, zilele de 13-15 iunie au fost pentru bucureşteni nu numai zile de rememorare a întîmplărilor de atunci, ci şi de meditaţie asupra propriei lor substanţe şi definiţii. În acest an, totul concură pentru a ne obliga la analize mai subtile şi mai neliniştitoare, dată fiind nu numai creşterea perspectivei îndreptate spre timpul trecut, ci şi circumstanţele electorale, tulburător şi involuntar sarcastice, ale prezentului. Pentru că, în acest an, ironia istoriei face ca turul doi al alegerilor locale să cadă pe 15 iunie şi să aibă ca favorit în Bucureşti un reprezentant al autorului catastrofei de acum 18 ani. Întrebării cum a fost posibil ceea ce s-a întîmplat atunci, dezbătute cu amărăciune şi oroare pînă la saţietate, i se adaugă firesc întrebarea cum e posibil ce se întîmplă acum. Iar răspunsurile au valoare doar în măsura în care înţeleg că, nici atunci, nici acum, esenţialul nu constă în înfruntarea ideologică dintre nişte forţe politice – destul de indiferente la doctrine, de altfel –, ci în manipularea, prin metode care şi-au demonstrat eficacitatea în construirea totalitarismelor secolului trecut, a unor trăsături care ne caracterizează de secole. Victimele mineriadelor nu au fost doar cei maltrataţi de mineri în Piaţa Universităţii, care au ajuns apoi să se zbată, pe fundalul apatiei generale, în organizaţia care le poartă numele; victimele mineriadelor au fost poporul şi statul român, care şi-au amînat astfel, cu mai bine de un deceniu, integrarea în rîndul lumii civilizate şi prospere. Pentru că, oricît ar părea de ciudat, consecinţele în istorie ale unor fapte, oricît de absurde sau întîmplătoare la timpul lor, se dovedesc nu numai dezastruoase, ci şi definitorii, iar preţul este întotdeauna corect. În raportul dintre libertate, solidaritate şi putere stă răspunsul la toate întrebările pe care le pune istoria. De la facerea lumii încoa