Actuala campanie electorala afiseaza ca fiind normale trei anormalitati vadite. Intai de toate, preluarea luptei politice de catre presa televizata. Acest lucru a ajuns sa fie considerat normal, mergand pana acolo incat singura arena publica a politicii a devenit talkshow- ul (nu parlamentul), unicul arbitru al dezbaterii publice a ajuns sa fie moderatorul de talk-show (nu opinia publica), singurii politicieni cu nume au devenit cei care stiu sa se faca invitati la talk-show-uri (nu cei care, prin pertinenta si talent politic, ajung sa orienteze dezbaterea publica), iar televiziunile au capatat monopol pe informatiile politice, ceea ce inseamna ca nu mai exista alta politica decat cea a televiziunilor. Parlamentul nu mai este locul dezbaterii politice (dovada ca este cel mai adesea pustiu), opiniei publice i s-a substituit moderatorul cu rating, pertinentei politicianului cu discurs i-a luat locul impertinenta clantaului cu tupeu (tipului „Corneliu Coposu“, vechiul ideal, i-a luat locul tipul „Aurelian Pavelescu“, noua realitate), iar ratingul a ajuns sa faca politica. Politica cetateanului, deci, a disparut. A ramas, singura si sigura de ea, aroganta si dominatoare, politica trusturilor de presa, care functioneaza potrivit regulii mafiote „cine domina televiziunea, face opinia publica; cine aranjeaza jocurile, controleaza culisele“. Televiziunile nu mai sunt prietenul cetateanului, au ajuns sa fie controlorul, cenzorul, manipulatorul si, in cele din urma, inlocuitorul sau politic.
A doua anormalitate tine de faptul ca moderatorii cu optiuni politice transparente nu se mai straduiesc nici sa fie neutri, nici sa isi ascunda partizanatele. Treptat, treptat, prin intoxicare zilnica, anomalii frizand patologicul precum emisiunile unor Mihai Gadea ori Mircea Badea au ajuns sa nu mai starneasca repulsie, au incetat sa mai produca stupoare, au inceput chiar sa p
