Fără cuvinte este titlul noului proiect expoziţional, semnat Ioan Iacob. Artistul spunea la vernisaj că s-a îndoit îndelung de raporturile sale cu arta portretului, că nu era sigur că poate picta chipuri (el le spunea capete). Încerca să se picteze pe sine, să-şi „palpeze“ pictural chipul, nu doar ca motiv iconografic, ci ca pe o analiză fiziognomică. Expunerea actuală de la Galeria Curtea veche – deschisă la 9 mai – îşi propune o incursiune tainică în arhitectura şi geografia portretului: de la cele lucrate în encaustică, de la Fayoum, pînă la măştile strident colorate ale lui Ensor. Este un demers expiatoriu, de lungă durată, atent analizat. Există un ciclu de lucrări mai vechi, datînd din 1997, care reprezintă o tigvă între flori. Din acest punct de vedere, preocuparea lui Iacob se înrudeşte cu zbaterile teologico-mistice din veacurile medievale, cele care au dat naştere misteriilor numite dance macabre. Căci capetele lui – contemporane – nu sînt ale unor oameni anume, ale semenilor, convivilor, cetăţenilor, ci chipuri ale unui „formidabil secret“ (Michel de Certeau). Chipuri ale unui drum spre înţelegerea picturii înseşi. Iată că a venit vremea portretului, dar el nu e singur. E însoţit de „păsări“, „naturi moarte“, „peisaje“. Iacob se comportă cu competenţa unui colecţionar tipicar: investighează, pune lupa, adună date, colectează dovezi, „pune cap la cap“, alătură obiecte. Atelierul său e aidoma unui „cabinet de curiozităţi“. A găsit similitudini cu obrazul uman în chiar mărul tăiat în două, stafidit. A făcut studii picturale după mere, căpşuni, castane în coajă, crenguţe, în toate fiind prezent chipul uman, sublimat, ascuns, încifrat... Prilej de pictură – iată ce trădează lipsa cuvintelor. Trei portrete puse (nefericit) în vitrine trimit la experienţa lui Rembrandt, cu feţe umane puse în umbră, învăluite în obscuritate, ca şi cum nici nu ar exista o ju