Ultimul film al lui Milos Forman, datând din 2006, este o poveste cu Goya, inchiziţie şi o muză distrusă.
De fapt, o poveste despre oameni confruntaţi cu un sistem aberant şi violent, despre capriciile istoriei, capabilă să distrugă dintr-o mişcare vieţi întregi.
Scrisă de Forman împreună cu legendarul Jean-Claude Carrière (cu care mai colaborase la „Valmont“ şi „Taking Off“), povestea îl are în centru pe pictorul spaniol Francisco Goya (Stellan Skarsgard), pe fratele Lorenzo (Javier Bardem), însărcinat să intensifice supravegherea Inchiziţiei, şi pe tânăra Ines (Natalie Portman), care îi servea drept model lui Goya.
În 1792, când mai-marii Inchiziţiei devin îngrijoraţi că în anii din urmă au devenit prea blânzi, fratele Lorenzo este ales să „strângă cureaua“. Prima lui victimă este Ines, care, pe motiv că a refuzat să mănânce carne de porc, este acuzată de „iudaism“, arestată şi supusă unui interogatoriu sub tortură. Principiul este că, dacă eşti nevinovat, Dumnezeu îţi va da putere să rezişti şi să-ţi aperi nevinovăţia, în timp ce vinovaţii vor mărturisi. Ştiind că Lorenzo i-a comandat lui Goya un portret, tatăl lui Ines intervine pe lângă acesta din urmă să intermedieze o întâlnire cu inchizitorul, pentru a-i demonstra pe viu cât de „funcţional“ este acest principiu. Fără a intra şi în alte detalii ale poveştii, vom spune doar că, în afară de Goya, a cărui salvare este în artă, toate personajele acestui film sunt damnate definitiv şi iremediabil, victime mai mult sau mai puţin inocente ale istoriei.
Nu este prima oară când Forman tratează un subiect „de epocă“. A mai făcut-o cel puţin în alte două filme: în „Valmont“ (1989) şi în foarte faimosul „Amadeus“ (1984), care a luat nu mai puţin de opt Oscaruri. Dar „Goya’s Ghosts“, venit la şapte ani după „Man on the Moon“, a fost primit, din păcate, nu doar cu dezamăgire