Mulţumesc revistei Observator cultural pentru iniţiativa de a rediscuta problema Pieţei Universităţii, care, ca spaţiu simbolic al Revoluţiei Române, împlineşte majoratul. Prin urmare, îmi asum sarcina, ingrată, de a reaminti cel puţin istoria postbelică a locului, care, cred, explică destul de mult din contemporaneitatea lui şi, oricum, pune în perspectivă şi ultimele două decenii. - 1956-1957 Concursul pentru sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu (i.e. a zonei Intercontinental-Teatrul Naţional de mai tîrziu) este primul de după război. Iniţial, în 1946, se punea problema demolării spitalului Colţea şi a amplasării acolo a unei opere noi. Există documente referitoare la o vizită la faţa locului a lui Petru Groza, în privinţa acestui subiect. Edificarea operei în amplasamentul actual, în 1953, în conjuncţie cu Festivalul Internaţional al Tineretului, a îndepărtat însă spectrul demolării. Zece ani mai tîrziu, arhitecţii vremii păreau să iasă mai greu decît s-ar putea crede de sub presiunea calapodului realist-socialist. Alternativa la realismul socialist era cel mult modernismul clasicizant, practicat bunăoară de Henselmann în cazul Stalin-Allee din Berlin. Cele două proiecte cîştigătoare exaequo (ceea ce dovedeşte lipsa de entuziasm în a edifica de fapt pe vreunul dintre ele „în stare pură“) sînt perfect identice sub raportul concepţiei urbane, amintind de San Marco: o campanilă ca dominantă de înălţime într-o piaţă cu front de faţade continue şi identice. Diferenţele nu sugerează două vîrste diferite ale proiectării. Proiectul 37 (arh. Titu Elian, Constantin Furmuzache, Aron Grimberg, Pompiliu Macovei, A.S. Teodorescu) este unul realist-socialist, cu simetrii frontale obligatorii pe toate faţadele clădirii centrale, neoclasice în stil joltovskian (dar cu terasă), de pe amplasamentul Teatrului Naţional de astăzi şi al celei din stînga (i.e. „sub“ Intercontin