Ediţia 007 a TIFF-ului a avut parte, mai mult decît în oricare altă ediţie, de o „dimensiune românească a existenţei“ sale. Lăsînd la o parte evocarea lui Alexandru Tatos sau omagiul adus Tamarei Buciuceanu-Botez, secţiunea „Zilelor Filmului Românesc“ a cuprins documentare, trei calupuri de scurtmetraje şi opt lungmetraje. Două dintre ele, Katalin Varga, respectiv Elevator, au fost realizate de regizori neprofesionişti, lucru nemaiîntîlnit de la Şobolanii roşii al lui Florin Codre. Am pierdut fără să vreau Katalin Varga (coproducţie româno-maghiară), dar am sărit deliberat Marilena: după atîtea rateuri, prezenţa numelui lui Daneliuc pe generic nu mă mai impresionează, aşa că am dat şi eu un rateu la ultimul său film. Întîlniri încrucişate, debutul în lungmetraj al Ancăi Damian, este varianta expandată a scurtmetrajului aceleiaşi regizoare prezent la TIFF-ul de acum doi ani. Cazul autentic al deţinutului care şi-a schimbat numele în „Dobrovolschi“ devine în varianta lungă doar prima istorie dintre cele trei care se încrucişează pe modeul E pericoloso sporgersi/Occident (ca să rămînem la „modelele“ recente şi autohtone). Defectele filmului nu-s covîrşitoare, dar încep cu titlul: din cîte ştiu, o întîlnire înseamnă implicit o încrucişare de drumuri; or, „tradus“ în felul ăsta, titlul ar suna „Încrucişări încrucişate“. OK, să zicem că-s eu pedant şi chiţibuşar. Dar tot pedanteria îmi joacă feste atunci cînd văd că personajul fetei „scoase la produs“ trece hodoronc-tronc dintr-o istorie într-alta, fără nici o justificare, frizînd neverosimilul? Dacă structura are cusături cu aţă albă, iar ultima secvenţă e o combinaţie stranie de final care se vrea deschis, tăiat scurt şi sec à la Răzvan Rădulescu, cu final concluziv, pedagogic-moralizator, sînt de remarcat jocul actoricesc, în special cel al Oxanei Moravec, şi propensiunea către autenticismul minimalist, filon car