Wong Kar-Wai este unul dintre acei regizori care joacă aproape totul pe imagine, păstrînd din poveste doar reflexele ei. Printre puţinii regizori occidentali care se apropie de rafinamentul "tablourilor" regizorului hong-konghez este Peter Greenaway pe care-l recomandă afinităţi decelabile în filme precum The Pillow Book (Cartea de căpătîi, 1996) sau The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover (Bucătarul, hoţul, soţia hoţului şi amantul ei, 1989). În acest ultim film, Wong Kar-Wai încearcă cu mult curaj să cucerească cu mijloacele unei sensibilităţi orientale focalizate pe nuanţă, fastidioase jocuri de umbre ca în teatrul Nô, poezie vizuală şi erotizare subtilă a gestualităţii un spaţiu încărcat de spectre venind din mitologia cinematografică americană. Experimentul nu este nou pentru regizor, spre exemplu în In the Mood for Love (O iubire imposibilă, 2000) love-story-ul era amplificat, rafinat de tangoul argentinian, bucătăria orientală admite improvizaţia de care Wong Kar-Wai se foloseşte cu o mare măiestrie însă păstrînd reguli şi dozaje menite să confere armonie diversităţii registrelor. Din start, proiectul regizorului se anunţă ambiţios, cu atît mai mult cu cît "joacă" pe un teren străin, conectat la marea orgă de lumini a Hollywood-ului cu mistificările sale adesea magistrale. Filmul este construit pe o stare, chagrin d'amour, pe care albastrul cînd fluorescent, cînd fumigen al barurilor de noapte o amplifică în tăceri care parcă vibrează somnolent sau cu un fundal discret din care răzbate tînguios şoapta unui saxofon. Sunt stări care condensează subtil în noapte cu ceva din incomensurabila, dizolvanta singurătate care se prelinge din gîtlejul aurit al saxofonului lui Jan Garbarek. Filmul se încarcă încetul cu încetul cu energie, devine fluid şi capătă ritm devenind un road movie din care regizorul alege cîteva zile precizînd distanţa faţă de epicentrul reprez