Emil Brumaru este, probabil, singurul poet al generaţiei şaptezeci, acceptat fără rezerve la masa de onoare a mereu revoltaţilor milenarişti. Chipul său de boem ajuns la vârsta senectuţii, corespondenţa vijelioasă şi dezinhibată de pe messenger cu domnişoare mai mult sau mai puţin bovarice şi o serie de poeme (cam) fără perdea, publicate în anii din urmă în revista "Plai cu boi", dar şi în mult mai sobra România literară, i-au adus, pe lângă reputaţia câştigată într-o jumătate de secol de carieră poetică şi respectul unor autori altminteri cât se poate de circumspecţi cu literatura română scrisă până la ei.
"Erotism" şi "pornografie" sunt doi termeni utilizaţi frecvent şi, de cele mai multe ori, neadecvat atunci când vine vorba de poezia lui Emil Brumaru. Simpla scriere integrală a unor cuvinte din limbajul cotidian pe care, din pudibonderie şi/sau un anumit respect pentru litera scrisă şi pentru posibilii săi destinatari, unii le sugerează prin iniţială şi puncte de suspensie, nu înseamnă, în chip automat nici erotism, nici pornografie. Dimpotrivă, mai multă voluptate şi erotism se află în versurile în care Emil Brumaru descrie obiectele din cămară şi mirosurile din bucătărie decât în cele în care se referă explicit la sex.
Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... este o carte tipărită la o editură specializată în literatură erotică. Mai mult, ea este tipărită în colecţia "Eroscop" ceea ce indică deja un posibil orizont de aşteptare. De la început trebuie spus însă că realitatea depăşeşte cu mult orice aşteptare. În spiritul generaţiei două miiste, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... este cartea mizerabilismului fiziologic. Or, la acest capitol, argumentele unui autor septuagenar sunt mult mai solide decât cele ale unor puşti abia ieşiţi din adolescenţă.
Vreţi pornografie, vă arăt pornografie, pare a le spune venerabilul Brumaru
