Există ceva ce separă net aceste Poveşti de dragoste la prima vedere de alte volume - relativ similare ca arhitectură - publicate în vremea din urmă de editurile româneşti. Îmi vin în minte, la un prim tur de bibliotecă, câţiva coordonatori şi câteva titluri: Marius Chivu (Cartea cu bunici), Radu Paraschivescu (Răcani, pifani şi veterani), Radu Pavel Gheo & Dan Lungu (Tovarăşe de drum) sau Călin-Andrei Mihăilescu (Cum era ? Cam aşa...). Iar inventarierea ar putea, desigur, coborî adânc în timp şi s-ar putea diversifica lateral în componenţă. Cu rezultate, totuşi, previzibile, omogene sub raportul încadrării.

Cu totul altfel se prezintă, spuneam, volumul semnat - în această ordine - de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu. Numele sunt grele, iar tema e încă şi mai grea. Din toate punctele de vedere. Un coup de foudre nu e dependent de istorie, nu e politizabil, nu e repartizat pe criterii generaţioniste, nu e de găsit la tot pasul şi nu e - nici măcar în mediul local - lipsit de tradiţie literară. Fiindcă despre literatură e vorba. Şi despre intenţie. Pentru prima dată în ultimii ani, un asemenea op colectiv nu e lăsat în voia amintirii, ci fixat de la bun început în necesităţile stricte ale concepţiei. El nu adună o colecţie de fragmente memorialistice, în schimb provoacă o sumă de proze autentice având ca subiect - central sau numai presimţit - privirea cu consecinţe afective imediate. Naraţiunile de aici nu devin proze prin ricoşeu, pe parcursul lecturii, ci se nasc direct cu o conştiinţă prozastică remarcabilă.

Cum anume şi, mai ales, de ce ? Răspunsul e, probabil, uşor de intuit, dar nu şi de explicat. S-ar zice că, din perspectiva lectorului acestei cărţi, înaintea invocatei prime vederi s-a mai aflat, la un moment dat, ceva. Mai mult decât în alte cazuri, pe lângă mâna tutelară a autorilor, se simte