Felul în care îţi imaginezi cititorul din viitor, literatura din viitor, viitorul pur şi simplu nu rămâne fără urmări asupra scrisului. Se ştie foarte bine că, de câte ori scria, Caragiale avea senzaţia că omul viitorului i se uită peste umăr. De aceea fiecare virguliţă din text i se părea importantă (până acolo încât pretindea să i se spună Moş Virgulă), fiecare cuvinţel trebuia să fie la locul lui şi fiecare pagină perfectă. Ca să scrie o asemenea pagină avea nevoie de ore şi ore de strădanii. Şi nu de puţine ori arunca apoi totul la coş, iar din chinul unei nopţi nu mai rămânea decât un nume plin de sugestii sau... nimic.

Ce rezultă de aici? Departe de a fi un bun viitorolog literar, Caragiale îşi imagina că scrisul va progresa, cultura va fi mult mai temeinică şi mai rafinată, iar omul din, să spunem, 2008, va fi un cititor mai exigent decât cel de pe la 1900. Că lucrurile nu stau tocmai aşa nu cred că se mai cere demonstrat. În genere exigenţele cititorului de azi au slăbit până la dispariţie. Grija maniacă a lui Caragiale devine aproape anacronică într-un timp în care punctuaţia preluată după reguli străine zguduie firescul frazării, invazia de calcuri din engleză sufocă expresivitatea, iar greşita înţelegere a postmodernismului - ca o ţară literară în care ajungi înainte de a învăţa să scrii şi să citeşti, ca un teritoriu al relaxării înainte de a fi apucat să te oboseşti în vreun fel - face ca orice să fie permis oricui, ba chiar să aducă aplauze. Mai bun futurolog pe felia culturii s-a dovedit Jules Verne. În romanul lui despre Parisul viitorului (Paris au XX-eme siecle), care debutează cu o ceremonie de premii, singurul tânăr clasicist, singurul care ştie limbi "moarte" se simte străin într-o lume în care valorile solide au dispărut. Eroul, cu gusturile lui literare rafinate şi cultura lui solidă nu-şi găseşte locul în lumea anului 1960 pe care şi-o