Pentru cei care, pe necitite, expediază întreaga proză tânără de astăzi sub eticheta sex, drugs & hip-hop, lectura romanului Zogru de Doina Ruşti va fi probabil deconcertantă. În loc de scene fărâmiţate cu adolescenţi blazaţi, episoade scabroase şi vocabular minimal, avem aici o proză pe cât de surprinzătoare, pe atât de bine condusă şi scrisă. (Cele câteva neglijenţe, ca şi timpii morţi, în care cartea trenează, subliniază prin contrast calitatea artistică a întregului.) Fiindcă n-am parcurs romanul de debut al autoarei, Omuleţul roşu (2004), cel de faţă constituie o surpriză de primă instanţă. Se remarcă de îndată originalitatea şi maturitatea prozatoarei. Doina Ruşti reuşeşte să desfăşoare şi să monteze inteligent un roman dificil ca subiect şi registru de abordare, ce ar fi putut eşua cu mult succes.

Eroul titular este un "pelerin prin sângele muritor", un fel de vampir ieşit la suprafaţă dintr-un "buzunar ascuns al lumii" pentru a intra şi reintra înlăuntrul oamenilor de pe meleagurile noastre. Prima penetraţie se petrece în Săptămâna Mare a anului 1460; după care, timp de secole, au loc mii de invazii şi retrageri strategice, manipulări, cuceriri şi înfrângeri, poziţionări biologice şi redirecţionări spirituale. Zogru nu seamănă câtuşi de puţin cu vampirii standardizaţi din producţiile hollywoodiene. Nu e, adică, un bărbat bine, cu părul negru şi fără pic de mătreaţă, cu ochi mari şi sângerii, cu doi colţi sticlind scurt în gâtul victimelor preponderent feminine. Este o alcătuire gelatinoasă, un "fluture diform şi uriaş", o pisică de mare (de văzduh) care pluteşte halucinatoriu pe deasupra capetelor şi pătrunde fulgerător în sângele cald al receptorului. Contactul cu Pampu, prima lui "gazdă", nu-l va uita niciodată, iar moartea tânărului e văzută cu întristare. Vampirul acesta de treabă a intrat adânc în sufletul şi mintea lui Pampu, iar Doina Ruşti intră