Făcută să fie citită departe de locul în care a fost scrisă, în cu totul alte stări de spirit şi iscînd, în imaginaţia fiecăruia, geografii pe care nimeni nu le poate prevedea, literatura are, din toate artele, afară, poate, de muzică, relaţia cea mai puţin apropiată cu decorul. Sigur că există, în jurul fiecărui poet, bunăoară, cercuri-cercuri de peisaje, unele reconstituite după spaţiul presupus (întotdeauna presupus...) al creaţiei, altele extrase, cadru cu cadru, din obsesiile imagistice ale operei. Multe dintre ele alunecă în clişeu - şcolar, critic, altele sînt prea şterse pentru a putea susţine o identitate artistică, şi aproape nici unul nu devine un termen de comparaţie între scriitori care filtrează acelaşi spaţiu, aceeaşi vedere.
De pildă, Balcicul, decorul unei scriitoare-regine, care şi-a compus o ilustrată cu trandafiri lîngă mare, cu greu ar putea fi recuperat de la pictură, dacă poezia şi-ar dori-o. Însă, privindu-i etajele de roze - care nu sînt neapărat florile reginei, precum crinul, sau violeta, însă intră în logica locului, şi marea de dincolo de zidul temeinic, de cetate, îţi spui că asocierea lor e, fără umbră de ezitare, decorul care - tristă ironie! - i-ar fi plăcut lui Macedonski. Rar o combinaţie care să se desprindă mai clar din cutele cărţilor decît această întîlnire dintre trandafiri şi Thalassa. Manierismele lui Macedonski, aflîndu-şi longevitatea în anecdote solemne despre esenţa de roze, lasă, totuşi, să se ghicească o pasiune aproape heraldică pentru o floare pe care simbolistica tuturor timpurilor nu a ocolit-o nicidecum. Ar fi o lucrare de comparatistică în toată legea, şi chiar mai mult decît atît, încercarea de-a face o istorie sistematică a semnificaţiilor trandafirului. Lăsînd-o pe altă dată, nu spun decît că roza lui Macedonski, din cele mai cunoscute rondeluri, nu-i decît o impresie. O mişcare parfumată, urmînd o stare
