Inainte de 1989, cand regimul Ceausescu parea instalat for ever, visul multor romani era sa fuga dincolo de Cortina de Fier. Printre cei care au reusit sa evadeze din lagarul socialist s-au numarat si scriitori romani reprezentativi, care, pentru a-si recastiga libertatea opiniei si a scrisului, au renuntat la literatura si chiar la limba romana.
Daca optiunile erau pe atunci limitate si destul de limpezi (colaborationism, rezistenta prin cultura, protest la scena deschisa, exil), dupa Revolutie lucrurile s-au amestecat si au fost vazute, de fiecare scriitor in parte, altfel. Unii, ca Dumitru Tepeneag, Matei Calinescu ori Virgil Nemoianu, au inceput imediat un fel de naveta intre spatii culturale distincte, venind periodic in Romania, publicandu-si aici cartile mai vechi sau mai noi. Altii, ca Norman Manea sau Dorin Tudoran, au avut relatii mai complicate cu lumea literara autohtona, care nici pana astazi nu a reusit sa-i reasimileze deplin. O a treia categorie de "fii ratacitori" este cea a scriitorilor pe care i-as numi internationali: cei pentru care despartirea de limba romana nu a reprezentat o drama. Spre deosebire de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, care, in plin Paris, gandeau si simteau romaneste, un Petru Popescu sau un Matei Visniec au fost si sunt niste autori perfect adaptati la piata culturala (americana ori franceza) in care evolueaza.
Cu toate acestea, la recenta lui revenire in tara, Petru Popescu a constientizat ca are nevoie de publicul romanesc exact in aceeasi masura in care si publicul nostru are nevoie de unul dintre scriitorii lui preferati. Raportul, relatia, contractul dintre autor si cititor impune intalniri si regasiri care sa nu stea sub semnul improvizatiei si al grabei. Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, unde Petru Popescu a dat ochii cu admiratorii lui fidelizati, era ticsita de lume. Iar atmosfera incarca
