Al. Ivasiuc a susţinut cândva că există o legătură între radicalitate şi valoare (a şi folosit sintagma ca titlu al unui volum de eseuri). În literatură, cel puţin, această idee se confirmă în numeroase cazuri. Un exemplu posibil îl constituie volumul de versuri Poze cu zimţi publicat recent de Anca Mizumschi (volum de o eleganţă grafică desăvârşită, apărut la selecta editură Brumar din Timişoara).
Autoarea s-a întors (sperăm, spăsită) la literatură după ce s-a afirmat în alte domenii (printre care cel al marketing-ului); şi după ce a constatat într-un mod dureros (ca să-l parafrazăm pe Traian Băsescu) că viaţa nu-i ca literatura (alte consideraţii pe această temă - în prefaţa cărţii). Versurile ei, pline de dramatism, se remarcă prin radicalitatea atitudinii, printr-un refuz tranşant, irevocabil a ceea ce falsifică existenţa. Cititorul cărţii are, încă de la prima pagină a volumului, sentimentul că urmează să i se transmită un mesaj important. Că nu va fi vorba de un joc literar, de genul celor propuse de optzecişti, şi nici de un teribilism ieftin şi scabros, ca al "mizerabiliştilor", ci de un document existenţial.
Ca şi Mariana Marin sau Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie o poezie a refuzului. Cuvântul "nu" se repetă obsesiv în volumul Poze cu zimţi. Acest titlu, Poze cu zimţi, poate să inducă în eroare, creând impresia că versurile exprimă nostalgia unui "altădată" (banal şi totuşi mitologizat), când fotografiile, aproape toate alb-negru, aveau marginile zimţate. Dar nu găsim urmă de nostalgie în carte. Se poate spune în schimb că refuzul este practicat în numele valorilor acelei vârste. Poeta refuză energic maturizarea înţeleasă ca degradare. La Mariana Marin este vorba, înainte de toate, de o inaderenţă la stilul de viaţă comunist şi de un sentiment al damnării, la Marta Petreu - de o mizantropie de origine divină (ca "boala" Gabrielei Melinescu). A
