Lectura intensă a unor teancuri de referate studenţeşti - lucrări care, la încheierea unui curs, ar urma să dovedească deprinderea unor modalităţi de interpretare şi asimilarea unor informaţii de bază - este adesea tulburătoare. Relele vechi nu par să dispară, ba chiar li se adaugă motive noi de îngrijorare.
De ani buni, m-am obişnuit să precizez, la începutul fiecărui curs, că lucrarea finală poate fi scrisă de mînă sau la calculator; în cel de-al doilea caz (preferabil pentru uşurinţa lecturii, dar nu un ideal în sine), trebuie folosite diacriticele româneşti. Cu toate acestea, procentul de lucrări care nu se supun acestei cerinţe e foarte mare; ba chiar creşte, în loc să scadă. Dacă în trecut putea funcţiona scuza mijloacelor modeste, e multă vreme de cînd programele au posibilitatea scrierii cu semnele specifice alfabetului românesc. Eşecul didactic al profesorului poate fi corectat, în anul viitor (va preciza, negru pe alb, în indicaţiile despre cerinţele de examen, că lucrările fără diacritice nu vor primi notă); fenomenul indică totuşi, neliniştitor, o tendinţă: pare din ce în ce mai firesc să predai o lucrare de o anumită importanţă într-o redactare la fel de rapidă şi de neglijentă ca a unui mesaj de e-mail sau de chat. E clar că, în multe domenii contemporane (de la anunţurile publicitare la actele oficiale de pe site-urile unor ministere), scrierea cu diacritice apare ca un inconvenient minor, de care oricine se poate dispensa din simpla nevoie de comoditate. S-a făcut, deocamdată timid, şi pasul următor: abrevierile chat-ului şi ale sms-urilor au pătruns în eseurile filologice: "se poate spune k este intr-o oarecare masura", "k sunt si ei o parte importanta" (exemplele sînt strict autentice). În plus, calculatoarele sînt adesea setate cu corector automat de engleză, astfel că secvenţe de tipul "comunicarea este decisive", "limbajul administrative"
