Dacă vorbim de literatură, vorbim de poveşti, de cărţi şi de citit. De fiecare dată ne instalăm însă, vrînd-nevrînd, în dileme din care nu prea putem ieşi în mod onorabil. Iată şi de ce.

Cel dintîi risc - ori, dacă preferăm, cea dintîi sfidare - constă în a contrazice, mai pe faţă, mai în surdină, generoasa temă din acest an a colocviului, "Viitorul literaturii, literatura viitorului". Şi nu e doar o chestiune de politeţe, cu toate că puţin lucru n-ar fi. Am contrazice tema colocviului pentru că timpul poveştilor este în mod exclusiv trecutul, nu viitorul. Sigur că gramatical poate fi şi prezentul, iar la nevoie se poate întrebuinţa chiar şi viitorul. Dar numai gramatical. Fiindcă întotdeauna poveştile sînt despre ce s-a întîmplat cîndva, mai demult sau mai de curînd. Sînt în trecut, sînt despre ce a fost. Niciodată despre ce va fi. "A fost odată..." e formula magică a oricărei poveşti, chiar dacă adesea doar subînţeleasă. Pot exista, desigur, şi chiar există, poveşti despre viitor, niciodată însă poveşti în viitor. Iar "viitorul e în ouă", ştim asta de la Eugen Ionescu. Şi ce se află în ouă ştie numai Dumnezeu. Am putea de aceea exclama, după Sorescu, "ieşirea prin cer!".

Cerul e însă gol. Dumnezeu a murit, aşa grăit-a Nietzsche. Iar lista marilor decese, reale sau anunţate, creşte de-atunci fără încetare, noul veac e al ferparelor. Sîntem într-un doliu permanent. Moarte ideologiile, sfîrşită istoria, cartea şi cititul în agonie, scrisul în bernă, literatura pe catafalc.

Şi-am fi veniţi aici, e un al doilea risc, pentru a ţine discursuri funebre. Pesimiste sau optimiste, după temperament -, iar din această altă dilemă nu putem ieşi, nici măcar prin cer. "Optimiştii sînt imbecili fericiţi, iar pesimiştii nefericiţi", susţinea Georges Bernanos. Rămîne să alegem. Să ne alegem clasa, casta, maniera. Să plîngem dispariţia cărţii, a cititului,