Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.

S-a încetăţenit ideea celor trei valuri ale exilului literar românesc, lansată de Laurenţiu Ulici: primul val, cel din anii '40-'50; al doilea, exilul anilor '60-'70; al treilea val, exilul anilor'80 (articolul lui L. Ulici a apărut în "Luceafărul", nr. 5 din 1994 şi a fost preluat în volumul ocazional Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Fundaţia "Luceafărul", 1995). Eva Behring preia fără nici o modificare propunerea lui Laurenţiu Ulici, deodată cu cifrele avansate: 50 de scriitori români exilaţi în anii 1945-1949 şi aproximativ 200 î