Doar mândria asta ne-a rămas. În primul joc de la Euro, tricolorii au arătat că pot ieşi din „grupa morţii“ cu ceva noroc, însă au spulberat visul că, printr-o nu ştiu ce minune, pot câştiga Campionatul European. O câştigătoare nu arată ca România. Câştigătorii sunt „nebuni“, nu le tremură picioarele din fire. Sunt obraznici, râd când ceilalţi plâng şi dansează pe teren. Drumul spre finală e un dans. Iar România şchioapătă acum ca un pensionar spre farmacie. Dacă fiecare echipă ar primi un cuvânt-etichetă, cuvântul României ar fi „teamă“. La fel se întâmplă şi când jucăm în Liga Campionilor. Teama apare la orice tentativă de a trimite o pasă printre doi adversari. Şi atunci alegem o variantă patentată de Ionuţ Lupescu: pasa înapoi.

Echipa naţională nu este în acest moment ceea ce aşteaptă o naţiune întreagă: „entertainment“. Când stai cu berea în faţă într-un „Fan Zone“ sau la tine acasă şi vezi aglomeraţii de jucători care bâlbâie o minge ca într-un joc de pinball îţi vine să laşi baltă prostiile şi să te gândeşti mai serios la ce vrei să faci cu viaţa ta. Echipa naţională trebuie să aducă mereu cu ea un refugiu: că mai ai voie să visezi şi să fii din nou copil cu ochii mari fixaţi în televizor. Asta în timp ce afară te aşteaptă oamenii mari cu dead-line-urile lor.

Nu le-a cerut nimeni să vină acasă cu trofeul, nu-i aşa? Dar măcar să facă din vara asta una de care să ne aducem aminte. Ar fi de ajuns o foarfecă, un dribling printre picioarele lui Materazzi, ceva care să ne ridice de pe scaune. Ne-am săturat de atâta stat jos. Vrem să stăm în picioare în faţa lor.

Orice, dar să nu fie ca în ’96. Anul ăla a fost al lui Emil Constantinescu, deşi i-am avut pe Răducioiu şi pe Hagi. Hai să nu facem din 2008 anul lui Adrian Copilul Minune şi al imnului electoral „hai PSD, cea mai mare valoare!“.

Un mesaj simpl