Fără îndoială, Aurelian Octav Popa este preocupat de imaginea lui publică, dar prin atitudini câteodată piezişe, secante la cutumele ori ştaiful vremii, dovedeşte că cinstea de fond este mai presus de orice. Există o bună credinţă structurală, o onestitate cu care s-a angajat încă de acum cinci decenii în slujirea literaturii clarinetistice, rămânând un restitutor ideal pentru care merită cu adevărat să compui: fie şi numai pentru că, recurgând uneori la "combinaţii" de o înduioşătoare abilitate, nu poate fi în nici un caz un pehlivan al stilurilor muzicale ci, dimpotrivă, un povestitor distins, autentic, gata oricând să strecoare câte un paragraf original. În recitalul de la Palatul Cantacuzino, la întrebarea "Vă place Brahms ?", Popicu' a răspuns fără doar şi poate afirmativ, probând că cel mai mult îl pasionează actualitatea romanticului german. Şi, ceea ce este mai important: ne-a făcut şi pe noi să fim confiscaţi de acest lucru. Cum la fel de confiscaţi am fost de muzicalitatea celor două pianiste - Verona Maier şi Valentina Sandu-Dediu -, pe care şi le-ar dori, cred, orice partener într-ale duetelor interpretative. Un partener al celebrării transcendenţei, ca de obicei frapant, insolit, s-a dovedit a fi Octavian Nemescu, mereu infatigabil în a împinge limbajul sonor în zona (interzisă ?) metalimbajului. De data aceasta Sonata nr.1 pentru clarinet şi pian de Brahms a fost supusă, prin mijloace electronice, unui proces eschatologic primar, a cărui finalitate este chiar transformarea în Sonata nr.2 pentru clarinet şi pian a aceluiaşi autor. Încă o dată Nemescu a fost maestrul unui ritual ce degajă aburii clasicismului arhitectural, atestat printre altele de comensurabilizarea până la o perfectă simetrie a structurilor formale, dovada cea mai elocventă fiind surmontarea dezechilibrului în ceea ce priveşte numărul secţiunilor (prima sonată având patru parţi, iar cea