În loc de motto:
Ca şi o femeie însoţită de acelaşi generos calificativ, o carte bună se preţuieşte din priviri. Înainte de a o pipăi, de a-i simţi asperităţile sau netezimile copertei, de a-i sorbi freamătul scamelor ori tăietura fermă a filei, de a-i respira parfumurile cernelurilor şi ale culorilor, de a-i auzi bătaia aprigă sau fîlfîitul mătăsos din clipa deschiderii, înainte de a-ţi repezi între fiele ei., ca într-un ceremonial păgîn al deflorării, tăişul viril al coupe-papier-ului sau, pur şi simplu, cantul arătătorului, înainte de a te contopi cu ea în actul solitar al lecturii şi cu mult înainte de a te fecunda pe tine însuţi scriind-o, în goana disperată către beatitudinea androginiei, cartea se cîntăreşte optic. I se cercetează ponderea, i se măsoară contururile, i se mestecă, din pleoape, punctele, liniile şi tonurile. Dacă o carte rezistă la proba senzorială, dacă nu cedează la încercarea mecanică, dacă nu se fărîmă la prima atingere şi nu te sufocă în unica-i dimensiune, purtîndu-te, în schimb, derutat şi naiv, prin hăţişurile unor limbaje multiple şi ale unor lumi complementare, dacă, în fine, ea nu-ţi scapă printre degete sau nu începe să fumege la întîia rază de soare, de neon sau de lună, înseamnă că este o carte bună.
Spiritul unei cărţi ori, dacă e mai bine aşa, sufletul ei adevărat şi profund, ca în vechea aspiraţiei a clasicităţii, nu poate sălăşlui într-un corp precar sau într-un veşmînt improvizat. Lumea cărţii, asemenea lumii înseşi, nu poate funcţiona schizoid şi nu suportă mutilarea despărţirii spiritului de trup, a literei de suportul său material. O carte bună este o carte frumoasă, pentru că, aşa cum metalul preţios respinge montura de plastic sau cum o piatră preţioasă nu acceptă suportul ordinar, nici textul nu poate respira în spaţii dezordonate sau în adăposturi abrutizante.
Cum recunoşti, aşadar, o carte bună? Foar
