Pe gânduri, la finele unei noi tentative de sondare a mirajului unei opere unice şi a unei vieţi încărcate de necunoscut, carte datorată dlui Ion Vianu şi intitulată Investigaţii mateine (Edit. "Biblioteca Apostrof", Cluj, 2008), fac marginala observaţie - deocamdată - că, pe când a râvnit postul de prefect, de parlamentar, de ministru plenipotenţiar, Mateiu I. Caragiale n-a fost ispitit o clipă de un post de primar, cu toate că şi acesta i-ar fi putut aduce mult preţuitele decoraţii.

Asta în ciuda faptului că, de la începuturile României moderne, cel puţin postul de primar al Capitalei, al Iaşilor, Craiovei, fusese deţinut de mădulare ale unor celebre familii, de generali, de persoane cu înalte poziţii/ situaţii sociale, iar dintre aceştia unul ca Pache Protopopescu lăsase obştei un nume de neuitat, întrecând reputaţia unui prefect, parlamentar, ministru chiar. Pe semne unde profesia necesita şi atunci o asiduă prezenţă pe teren, frecarea de acea pletoră de care Mateiu întreprinsese atâtea sforţări de decanaliere. A fi primar al Sinaiei, pe vremea lui Ion Luca Caragiale putea fi o adevărată plăcere, în împrejurarea în care urbea găzduia perechea regală o bună parte din an, iar oraşul se dezvolta rapid, pe măsură ce bucureştenii descopereau încântătoarea vale a Prahovei.

A fi primarul Capitalei, în timpul copilăriei şi anilor de formaţie ai lui Mateiu, era, totuşi, un post rezervat elitelor, chiar dacă problemele ţineau de gunoi, sacale de apă, inundaţii, incendii, ordinea la manifestaţii politice de câte trei sute de participanţi. Unui primar energic i se mai spunea şi "cneaz"! Ce e drept, postul nu era învăluit în nici o aură de ritual şi ceremonie. N-avea mister...

Iubitor de case vechi - încercase, foarte tânăr, să intre în posesia celei mai vechi case din Bucureşti, casa Melic, poftise la o prematură bătrâneţe un imobil delabrat pe strada Carol