Întâlnire întâmplătoare cu Constantin Noica. Mergeam absorbit pe stradă, când deodată cineva m-a apucat... - nici de umăr, nici de braţ, nici nu m-a strigat, (de altfel cred că nu ştie cum mă cheamă)... ci s-a oprit într-un anumit fel, încât mi-am ridicat ochii spre el.
La început, nu l-am recunoscut. îl văzusem doar de vreo două ori la M. R. (Mihai Rădulescu).
Era slab pe atunci, avea faţa chinuită.
Acum se mai îngrăşase puţin, pe faţă avea o lumină de om înseninat, care şi-a găsit liniştea...
Ne-am plimbat câtva timp - eu bucuros, întimidat de ştiinţa lui, dar brusc senin şi eu, ca şi când în jurul lui ar fi existat nu ştiu ce... un cerc magic, de energie ascunsă.
Intrasem în atmosfera studioasă a facultăţii de filozofie, îmi regăsisem clarităţile, volubilitatea, noţiunile vechi, aproape uitate, prăfuite, acoperite de locurile comune ale existenţei...
Acum C. mi-a spus că scrie un tratat de logică "reală" nu formală, încercând să împace pe Aristotel cu Descartes şi cu Pascal.
La început, nu am înţeles. Mi-a explicat apoi că era vorba de o înserare în logosul, aristotelic, apofantic, - tratând lumea doar la modul indivativului prezent - şi al celorlalte logosuri "pasionale" printre care "optativul", ca mod de exprimare, adică dorinţa, injoncţiunea, completând tabloul logicii cu toate modalităţile de expresie ale gramaticii - aici nu am înţeles, dacă este vorba de o reducere la raportul logico-gramatical, aveam unele îndoieli, dar nu eram pregătit şi am preferat să tac, să amân discuţia...
în linii generale, el vrea să făurească din filozofie un instrument logic mai complex, care s-o ferească de antinomii şi de paradoxuri, un instrument primitor, înglobând totul...
M-a invitat la Câmpulung-Muscel (unde avea domiciliul obligatoriu, notă de astăzi).
Am primit cu bucurie. Şi mă voi duce.
Nu şti
