Debuturi

Ce te-a făcut să vrei să fotografiezi scriitori?

Aveam puţin peste treizeci de ani şi o licenţă în litere, cînd am plecat într-o excursie în Africa şi mi-am luat cu mine aparatul, ca să fotografiez natura. La întoarcere, am citit în The New Yorker că Alan Ginsberg urma să citească din textele sale la New York University. Aşa că m-am dus acolo cu aparatul de fotografiat şi m-am postat într-un loc potrivit, de unde să pot poza în voie. La un moment dat, cineva mi-a trimis un bilet: "Sînt fotograf profesionist şi mi s-a defectat aparatul. Ne putem întîlni în pauză?" Ne-am întîlnit şi am decis să ne asociem. Am lucrat împreună tot anul următor. Ne-am dus la lansări de carte, la interviuri. Aşa se face că am început să fotografiez scriitorii.

Ai fost întotdeauna liber-profesionistă?

În general, în SUA, fotografii sînt liber-profesionişti, chiar dacă au angajamente de lungă durată. Chiar dacă eşti fotograful en titre al unei reviste, tot liber-profesionist eşti.

M-am trezit că fotografiez scriitori, iar cîte unul spunea: "Aş vrea să folosesc fotografia asta în recenzia care mi se face în Washington Post". Sau: "Aş vrea s-o folosesc pe coperta ediţiei din Anglia" (Pînă de curînd, era un decalaj între ediţia americană şi cea engleză a aceleiaşi cărţi; acum nu mai e aşa).

Cînd eram tînără, un fotograf putea să şi călătorească, să închirieze o maşină...

Washington Post avea paisprezece angajaţi. Restul erau colaboratori externi: redactori, reporteri, fotografi. Mi-au propus şi mie o colaborare permanentă. Era mai convenabil pentru ei să aibă un fotograf aici, la New York, decît să trimită mereu pe cineva de la Washington. Aşa că mi-am instalat "laboratorul" în cămăruţa din spate a apartamentului meu.

Deci aşa a fost începutul...

Da, aşa a fost. Cînd mi-am început eu cariera de fotograf, majorit