Constantin Acosmei face parte din acea categorie rarisima de scriitori care joaca totul pe cartea marginalitatii si a unui salubru anonimat, departe de spectacolul zgomotos si adesea inconsistent al vietii literare.
Retractil nu atat din timiditate, cat din oroarea la gandul posibilitatii acomodarii facile cu ticalosii ori oportunistii de toata speta (niciodata nu stii cu cine ai de-a face), taciturn numai in compania anumitor (celor mai multe) persoane, indezirabile in cercul stramt al unei umanitati gandite altminteri destul de rezonabil si plasate undeva, dincolo de constrangatoarele reactiuni zoologice, dar nu chiar pe tiparul ideal al formelor pure, poetul si-a vazut in liniste doar de treaba sa, ignorand cu totul cultivarea relatiilor profitabile, aducatoare de prestigiu si de putere. Pentru Acosmei scrisul nu e o forma de exhibitionism care sa lase lumea cu gura cascata, ci o afacere personala, ferita cu discretie de curiozitatea ochiului public. Era firesc, prin urmare, sa fie lasat in pace, netulburat de nimeni si de nimic. Si, intr-adevar, asa s-au intamplat lucrurile. Asta pana cand cativa prieteni, impresionati de forta versurilor migalite ani in sir si copiate cu o caligrafie ireprosabila, in varianta finala, pe niste foi liniate, smulse atent dintre copertele unor caiete dictando, l-au constrans sa le publice in volum, a carui istorie, printre apropiati, este de mult legenda.
Cartea, cu un titlu foarte percutant, Jucaria mortului (inspirat, se pare, de lectura poemelor in proza si a paginilor de jurnal intim ale lui Baudelaire, poetul care voia sa-si lase inima in pielea goala - mon coeur mis a nu, dupa cuvintele sale), a aparut la Iasi intr-o prima editie, in 1995, intr-un un tiraj de 100 de exemplare, la Editura Pan, in prestigioasa (pour les connaisseurs) "colectie de 1 leu". Tot aici se publicasera, cu un an inainte, Weekend printre
