Răspund pe loc: n-am turnat! Şi mulţi dintre prietenii mei n-au turnat nici ei. Ceea ce înseamnă că nu era o fatalitate să fii turnător şi nu e nici motiv de mândrie. Oricât ar părea de improbabil, exista şi o Românie a non-securiştilor. Din nefericire, exista şi una infectată de securism. Boala a făcut ravagii, iar societatea românească nu şi-a revenit nici azi în urma holerei care a dominat-o vreme de câteva decenii. Dincolo de problemele etice, colaborarea cu Securitatea ridică o chestiune privind libertatea. Constat cu tristeţe că niciunul dintre cei care-au avut de-a face cu sinistra instituţie nu e, nici azi, pe deplin liber.

Parcurgându-mi propriul dosar de securitate, cum şi al unor prieteni apropiaţi, mi-am făcut o imagine destul de clară asupra felului în care îşi racola, instruia şi conducea Securitatea colaboratorii. Nu cunosc foarte multe cazuri de turnători voluntari. Majoritatea covârşitoare erau strânşi cu uşa, ameninţaţi ori "lucraţi la psihic" pentru a deveni informatori. Or fi fost şi cazuri de turnători naivi - cum vrea să ne prostească realesul Marian Oprişan -, or fi fost şi tunători de bună credinţă, Dumnezeu cu mila! Important e efectul cumulat al acţiunii lor. În afară de frângerea unor vieţi, informaţiile depozitate de securişti n-au folosit la nimic. Atunci când a fost să cadă regimul care i-a creat, a căzut. De prins spioni, au prins doar când se lăsau ei prinşi. Securitatea era mai ales un organ al intrigii, o şerpăraie de minţi otrăvite care-şi promova propriii oameni.

Securitatea a fost mai degrabă o stare mentală decât o instituţie propriu-zisă. O formă a alterării minţii umane. Văzând ticăloşia multora dintre cei care n-au avut cum să devină turnători (vârsta ţine cu ei!), n-am nici o îndoială că, în alte vremi, ar fi îngroşat rândurile "surselor" Securităţii. Pe ce mă bazez? Pe o psihologie identică. E genul care te-ar vr