În fiecare an, de 18 ani, luna iunie vine să tulbure liniştea lui Ion Iliescu.

Şi aceasta pentru că, în ciuda succesului înregistrat de fostul preşedinte şi de colaboratorii săi în obţinerea controlului asupra principalelor pârghii de control economic, politic şi judiciar şi în ciuda complicităţii vinovate a mass-media, care invocă ratingul ca argument pentru a nu trata subiectele care nu convin patronilor (comerciali sau politici), tema mineriadelor refuză să moară.

Este drept că susţinătorii ei sunt tot mai puţini, iar întâlnirea pe care au organizat-o miercuri la sediul Asociaţiei 21 Decembrie nu s-a bucurat de atenţia mediatică a cazului „Elodiei Ghinescu“, dar adevărurile pe care ei le rostesc, cu un curaj ce lipseşte clasei politice şi multor jurnalişti proiectaţi în rolul de formatori de opinie, sunt în mare măsură adevărurile fundamentale ale României postcomuniste. Cum prea puţini le mai aud, iar instituţiile statului au tergiversat şi manipulat dosarele mineriadelor şi pe cele ale Revoluţiei, sentimentul comun al victimelor mineriadelor şi ale „teroriştilor“ din decembrie este unul de exasperare.

Cum putem totuşi explica faptul că românii şi-au întors privirea de la acest eveniment fondator al României postcomuniste, că sunt indiferenţi la ororile care s-au petrecut în Bucureşti în 13-15 iunie din ordinul lui Ion Iliescu şi al lui Petre Roman, la suferinţele victimelor şi la ticăloşia justiţiei? Prima cauză a acestei indiferenţe este lipsa de informare. Adevărul despre mineriade a fost adus pe ecranele televizoarelor mult după consumarea evenimentelor, prea târziu pentru a mai mobiliza revolta populaţiei. Între timp, spaţiul public a apucat să fie viciat de agresori şi de complicii lor. Întreaga clasă politică a muşamalizat mineriadele, începând cu Emil Constantinescu, care s-a aliat cu Petre Roman, iar astăzi am ajuns