Hagicraţia - din "Exerciţiile de oarecare posteritate" -
N-ar trebui luată nici cu interogaţie tragică, nici cu mişto superficial, ideea populară de a avea ca prim-ministru sau ca preşedinte al ţării un fotbalist. Tot mai des şi oriunde, fotbalul şi politicul se întîlnesc vesel şi trivial la colţul străzii şi nu la infinit, cum ar fi putut crede spiritele prea subţiri. Competenţa în pase, geniul în şuturi şi fente fascinează mulţimile plictisite şi sătule, din Rio de Janeiro pînă la Mizil, de arta specialiştilor în buget, moţiuni de cenzură, disperare şi moft. Fotbalul, că e român, că e german, că e paraguaian, nu e moft. Lumea nu e atît de apatică, nebună sau concret-istorică, precum zic clişeele, cît din ce în ce mai concret-fotbalistică. (Nu mă entuziasmează, dar nici n-o să mă spînzur, e mai grav că mi s-a spart o ţeavă la baie...) Dacă în biserici se înalţă rugi pentru o calificare în optimi, de ce n-ar lua o Naţională, susţinută de popor, puterea politică? Evenimentul zilei titra voios şi responsabil, după acel 3-1 cu Columbia: "În zorii zilei de ieri, mai ceva ca la Revoluţie, românii au sărbătorit în stradă..." După 1-0 cu SUA, la 2 dimineaţa, Piaţa Universităţii "arăta ca-n zilele bune". "Imaginaţia la putere" e o abstracţie, un intelectualism, Pele, Hagi sau Valderrama conducînd o ţară sînt însă verosimili, de o concreteţe al cărei humor antipoliticianist are toate şansele să cucerească masele şi să devină o forţă materială, cum se visa altădată, pentru ideile progresiste.
Nu şarjez. După ce, de-a lungul timpului, "a avut nevoie" de un Havel, de un Snegur, de un Elţîn, doamna Roxana Iordache cădea - cînd am biruit la Cardiff - mult mai aproape de adevăr, lansînd pe prima pagină că "omul de care avem nevoie" e Anghel Iordănescu! Antrenorul? Exact, antrenorul! "Nu se poate" - a murmurat toată redacţia noastră. Din noiembrie pînă azi, viaţa î
