Răzvan Exarhu: "Nu a mai rămas nimic de ascuns, miştocăreala e pe faţă. "

Crocodilii care se ceartă la televizor au renunţat definitiv să încerce să dea impresia că au scopuri înalte şi că ceea ce vedem are vreo legătură cu cei care asistă şi eventual încearcă să se dumirească de ce ar vota. Nu am văzut des o asemenea turbare generalizată, nu credeam că lumea celor care candidează îşi va da jos de tot schimonoselile respectabile şi că ne va arăta fără dubiu că lupta are alte resorturi decât pare să indice biata noastră speranţă, că energia necesară unui asemenea teatru electric de păpuşi este folosită exclusiv în scopuri retorice. Numărând venele umflate şi cefele transpirate, efectele de campanie şi restul artificiilor, nu e greu să ghiceşti că miza trebuie să fie măreaţă. Cam la fel de măreaţă ca şi confuzia care pluteşte diafan asupra acestui moment şi care ar merita o statuie. E o modalitate bună de a ne da seama cam cât de important devine un vot pe care de altfel nici unul dintre noi nu pune prea mare preţ.

Dacă nu ai la îndemână un termen de comparaţie când eşti expus la o asemenea panoplie a dezgustului, rişti să ţi se pară că mâine va fi mai rău. Dacă experienţele de zi cu zi nu-ţi mai mută privirea de pe marionetele în criză de nervi, dacă nu ai şi un etalon al normalităţii practicate, pe care o evocă toţi cu spume la gură, poate părea că în afară de ăştia nu mai există nimic. Sau că lumea noastră, cu tot ce produce ea, este definitiv produsul acestui discurs dezumanizat şi dezumanizant despre binele omului. Răul apare când cedezi şi crezi că ăştia sunt tot, că ei controlează tot şi că nimic nu scapă neştampilat de efigia stagnării.

Am fost ieri la premiera în cinematografe a unei selecţii de cinci scurtmetraje româneşti, premiate în festivaluri internaţionale. Nu are rost să folosim clişeul cu lumile paralele, nici cel