Ne-am învăţat cu toţii să ne mişcăm într-o anumită lume, pe care o considerăm nu doar a noastră, ci "cea bună", şi, mai grav, cea adevărată sau reală. Dacă sîntem obişnuiţi, printre altele, să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, să mîncăm aceleaşi lucruri, să ne conversăm pe teme eterne, cu grupul nostru de oameni, să privim emisiuni de televiziune identice şi, în sfîrşit, să străbatem locuri previzibile, ni se pare că norma este aceasta - că ceea ce facem noi e cît se poate de firesc, şi ce e în afara ritualului nostru cotidian e, dacă nu greşit, măcar straniu şi inacceptabil. Despre lucrurile acestea, ciudate, "celelalte", aflăm din surse indirecte, care nu ne pot atinge prea mult, dincolo de gradul mediu de confort.
Uneori însă, dintr-un motiv sau altul, sîntem nevoiţi să trecem graniţele dintre lumi, să o părăsim, temporar, pe a noastră, şi să păşim într-una pe care nu o prea înţelegem. Impactul e mai mult sau mai puţin şocant, iar ceea ce vedem acolo avem tendinţa să calificăm drept "ciudat".
Aşa am păţit eu însămi în cartierul de business din Pipera, în căutarea unor firme ce-şi aveau sediul în unele dintre clădirile uriaşe şi standardizate împotriva cărora s-a organizat, recent, un meeting de protest. Era evident că nu aparţineam peisajului, pentru că, fără maşină fiind, nu aveam, practic, pe unde merge: nu existau trotuare. Aşa că singura soluţie rămînea linia de tramvai: pe aceasta puteai înainta, cu excepţia momentului în care venea... chiar tramvaiul; atunci trebuia să te dai, agil, într-o parte...
Odată ajuns la destinaţia finală, body-guard-ul de la intrare îţi înmîna... o cartelă. Cartela în cauză nu deschide nici o uşă, ci... un lift. La etajul doi, liftul nu opreşte şi, evident, nici nu se deschide fără cartelă. Top security, probabil, a firmei respective. Ceea ce nu a ştiut bietul bodyguard e că eu am fobia lifturilor. Că pot urca
