Nu l-am inventat noi, nici secolul nostru, nici marii designeri ai ultimelor decenii, nici revistele glossy. Cum luxul există dintotdeauna, noi nu facem decît să trăim una din vîrstele lui, cea democratică şi apocaliptică totodată. În acest Babel consumist în care ne învîrtim cu toţii, fie că am cunoscut comunismul, fie că nu, se vorbeşte de ani buni despre democratizarea luxului. Într-o lume în care aproape oricine poate epata o cinstită adunare printr-o pereche de sandale Galliano şi printr-un ceas Cartier, fie ele fake sau nu, se impune o revizuire a definiţiei luxului.

România... În mijlocul Capitalei, la Palatul Regal, acum cîteva luni, o expoziţie fugitivă cu rol de luxury show scotea din ascunzişuri, din cafenele selecte şi saloane de înfrumuseţare, toată clientela revistelor mondene, care a considerat absolut necesar şi oportun să nu rateze un asemenea eveniment. Dacă luxul înseamnă bling-bling şi un număr redus de standuri modeste menite să impresioneze pe oricine, dar nu şi pe connaisseurs, atunci cele cîteva ceasuri şi bijuterii expuse, combinate cu o prezentare ratată de modă şi, în mod paradoxal, cu atmosfera elitistă a Muzeului de Artă au făcut obiectul unui eveniment marcant pentru viaţa luxului din România. E vorba, de altfel, de singurul eveniment de acest gen al anului 2008, de la noi, pînă în acest moment. Cadoul rezervat tuturor invitaţilor la ieşire a fost, spre surprinderea multora, un minibax de Coca-Cola. Sigur că acest misterios lichid numit Coca-Cola e unul dintre visele de lux democratice pe care revoluţia ni le-a împlinit. Dar să identifici un luxury show, chiar şi în contextul în care luxul e demult democratizat, cu cea mai democratică băutură răcoritoare a lumii, spune mult despre cultura luxului în România începutului de mileniu.

În contextul românesc, verbul a avea nu are suficientă valoare dacă nu e însoţit de verbul