Într-o Românie în care valorile tehnice devin din ce în ce mai fade, într-un Bucureşti placat încet, încet în oţel, nostalgicii pot încă vizita Muzeul Naţional al Pompierilor, adăpostit în ultimul Foişor de Foc al Capitalei. Într-o Românie în care valorile tehnice devin din ce în ce mai fade, într-un Bucureşti placat încet, încet în oţel, nostalgicii pot încă vizita Muzeul Naţional al Pompierilor, adăpostit în ultimul Foişor de Foc al Capitalei.
La intersecţia Bulevardului Ferdinand I cu Strada Traian, încă mai poţi vedea, încă îţi mai poţi închipui Bucureştii de odinioară. Acum mult depăşit de mastodonţii din fier-beton, sau de cei din oţel şi sticlă, în inima oraşului şade ascuns Foişorul de Foc, cîndva cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Construit în anii 1891-1892, Foişorul înlocuia Turnul Colţii, demolat în 1888 şi a fost proiectat pentru servirea mai multor scopuri. În primul rînd era folosit ca punct de supraveghere a oraşului pentru stoparea incendiilor şi ca post de pompieri. O altă idee, nepusă niciodată în practică, a fost amplasarea în interiorul Foişorului a unui bazin cu apă cu o capacitate de 750 de metri cubi, pentru alimentarea clădirilor din împrejurimi.
ODINIOARĂ. Construit pe şapte niveluri, Foişorul a folosit ca punct de observare a incendiilor pînă la apariţia telefonului, în 1910. Postul de veghe se afla la o distanţă de 42 de metri de pămînt, înălţime de la care puteau fi supravegheate cu uşurinţă clădirile joase ale Bucureştiului acelor vremuri. La parterul clădirii se aflau două utilaje necesare în intervenţii: o pompă manuală pentru stins incendii şi o saca pentru transportul apei, ambele modele Knaust din 1882, Austria. Tot la parter se afla şi grajdul celor şase cai folosiţi la tracţiunea utilajelor. Postul de pompieri a funcţionat pînă în anul 1934, iar începînd cu anul 1963 Foişorul de Foc a ad
