Aflată la doar un sfert de oră de mers pe jos de centrul prăfuit al oraşului, Grădina Botanică a Universităţii din Bucureşti reprezintă o oază de linişte care te primeşte, încă de la intrare, cu un aer curat şi parcă mai puţin poluat faţă de restul oraşului. Aflată la doar un sfert de oră de mers pe jos de centrul prăfuit al oraşului, Grădina Botanică a Universităţii din Bucureşti reprezintă o oază de linişte care te primeşte, încă de la intrare, cu un aer curat şi parcă mai puţin poluat faţă de restul oraşului.
După ce ai trecut de poarta din fier, te întîmpină ciripitul vesel al sumedeniilor de păsări care îşi petrec timpul printre frunzele arborilor. La prima vedere pare un parc obişnuit, dar pe măsură ce înaintezi pe aleea principală, unde se plimbă agale cîteva cupluri, descoperi, printre tufe înverzite şi flori care de care mai colorate, plăcuţe de metal, îmbătrînite de vreme, care îţi dezvăluie denumirile ştiinţifice şi populare ale plantelor.
De pe una dintre aleile laterale glasul unui copil sparge toată această armonie: “Ce căutăm noi aici?”. Răspunsul însoţitoarei grupului de năzdrăvani se pierde însă într-un cor de voci grăbite să-şi atribuie primele replici. Zîmbim şi înaintăm pînă în dreptul clădirii administraţiei. Biologul Petronela Comănescu ne întîmpină zîmbind. Peste tot în jur – linişte şi triluri de păsări, deşi ne aflăm pe o alee la mai puţin de 50 de metri distanţă de unul dintre cele mai aglomerate bulevarde ale Bucureştiului. În toiul săptămînii, puţini oameni se aventurează printre culorile vii ale grădinii în aerul proaspăt, neîntinat. Iar responsabilii instituţiei nu par foarte interesaţi de soarta aleilor presărate, pe ici, pe colo, de cîteva mucuri de ţigară.
Aflu că principalii “clienţi” ai Grădinii Botanice sînt cei mici, fie ei aduşi de bunici, părinţi sau profesori. Motivul? “Noi ne-a