Cum, de ce şi cu cine? Mi-am spus că ar fi cel mai bine dacă aş păstra încă feeling-ul american şi aş scrie articolul pentru cititorii Dilemei vechi chiar în timpul zborului de întoarcere. Dar să încep cu începutul. Cum şi, mai ales, de ce a fost Suman la NY?
Prima dată cînd am aflat că ICR-ul m-a pus pe o listă de posibili autori, am crezut că e o glumă de-a poeţilor. Cum eu nu prea aveam treabă cu viaţa literară şi cam evitam să mă fac remarcat acolo unde n-are absolut nici un rost, mi se părea cel puţin suspect să fiu luat în considerare la modul acesta, oficial. I-am zis lui Sociu: "nu cred pînă nu am în mînă invitaţia oficială". Lucru pe care, de altfel, aveam să i-l repet şi lui Vică două săptămîni mai tîrziu, la un concert în Fabrica.
Evident, invitaţia a venit şi m-am trezit, fără prea multe ceremonii, pe JFK Airport, New York, într-o frumoasă zi de început de mai, pregătit pentru ce era mai rău de la controlul de securitate de-acolo. Ăsta a fost primul mit care a căzut. Deşi coada a fost lungă, totul a decurs foarte uşor şi foarte civilizat. Nici un fel de probing pe cine ştie unde, nici cîini-lup sau ordine lătrate. Netul e plin de poveşti de groază de pe aeroporturile americane, şi mă aşteptam la ceva mai puţin OK. Au scăpat teferi şi fără traume şi Elena Vlădăreanu, Nora Iuga, Kostea Vică, Răzvan Ţupa, Vasile Leac şi Dan Sociu.
Chestiile ciudate au continuat cu taxiurile de la aeroport, care veneau unul după altul, în şir continuu, încît era imposibil să nu găseşti maşină. Pe drum, pînă în Manhattan, mă uitam cu Leac pe geam, puţin dezamăgiţi de căsuţele înguste de lemn şi de lipsa de spectaculozitate a peisajului. Apoi, după un pasaj subteran, şocul. Prima întîlnire cu Manhattan-ul te lasă fără aer, cu gura căscată. Pe faţă mi se lăţise un zîmbet indecent de fericit, după standardele bucureştene, comparabil doar cu neastîmpărul fiz